Preoţii – cei mai mari vrăjitori?

Zilele astea e forfotă mare în Chişinău, vine Patriarhul Rus Kirill. Lucru deloc important pentru mine ca musulman, însă asta pînă cînd zilele acestea am dat nas în nas cu un panou publicitar dedicat acestuia. Dat fiind că era intersecţie şi aşteptam schimbarea culorii semaforului mi-am permis să îmi îndrept privirile către acest panou pentru cîtva momente, destule însă să mă facă să îmi pun cîteva întrebări. Acest Kirill în poza respectivă este înţolit de sus pînă jos plin de îngeri brodaţi cu cîteva rînduri de cruci şi iconiţe la gît şi cu o cruce afişată în vîrful capului. O adevărată păpuşă împăiată cu exces.

Şi iată aşa la o cumpănă de drumuri am început să îmi pun întrebări sau mai bine zis să îmi amintesc încă odată de ce m-am convertit la islam şi ce ne învată Allah (swt) prin sfîntul Kuran. Deci uitîndu-mă la acel papiţoi mi-am zis că ar fi bine să scriu o postare pe blog-ul meu despre influenţa păgînă asupra creştinismului, talismanele şi însemnele religioase ca metodă de vrăjitorie lucruri atît de condamnate în Kuran şi lucruri atît de intens folosite în creştinism (în cazul nostru, creştini ortodocşi).

          Deci pentru început un scurt incurs în partea teoretică a elementelor pe care le voi aborda.

Despre păgînism:  Lumea antică era foarte bine organizată din punct de vedere religios. Existau temple, preoţi, colegii sacerdote, slujbe, cărţi speciale de rugăciuni. Religia jucaun rol major în civilizaţia antică alături de stat şi armată (considerată stâlpul Imperiului).

Conceptul de păgân nu exista. Cuvântul păgân vine din latină (paganus) şi înseamnă ţăran. Creştinii i-au denumit astfel pe preoţii antici şi pe cei care credeau în zeii păgâni deoarece religia antică se păstra cel mai bine la ţară, acolo unde ţăranul era foarte bine legat de natură, era foarte superstiţios şi interpreta orice semn din natură ca semn al divinităţii. Ultimele temple antice au fost templele păstrate la ţară iar ultimele populaţii creştinate cu forţa au fost cele de la ţară.

De altfel locuitorii satelor au reuşit şi să transforme unele sărbători antice în sărbători creştine schimbând doar numele zeilor din zei în sfinţi dar păstrând intact ritualul şi ceremonialele.

Astfel sărbătoarea cinstirii morţilor în vechea religie era sărbătoarea numită Lemuria. În această zi se oferea pomană pentru sufletele celor dispăruţi. Puternic ancorată în viaţa poporului, această sărbătoare dăinuie şi în zilele noastre.

Numai că în loc să se spună că s-a dat pomană în numele lui Jupiter şi a lui Pluton (zeul morţii) se spune acum că s-a dat pomană în numele lui Isus!

Practicile privind interpretarea semnelor naturii, citirea în măruntaie de păsări, descântece, vrăji, ingrediente magice, ritualuri sacre s-au păstrat cel mai bine la ţară. De-a lungul generaţiilor viitoare aceste lucruri, însă, au fost deformate copios, păstrându-se doar un simulacru de ritual. Tot în zonele rurale se păstrează nealterate credinţa în spiritele munţilor, apelor, pădurilor metamorfozate sub diferite forme: zâne, spiriduşi, spectre, fantome.

Nimfele au fost transformate în zâne, driadele şi nereidele au luat formă de zâne şi spiriduşi şi tot aşa. (…)

Neînţelegând religia antică şi dorind să o denigreze neîncetat creştinii au introdus noţiunea de păgâni şi păgânătate.

În timp, a spune despre cineva că este păgân semnifică a fi fără Dumnezeu, a fi ateu, a fi un om rău, a nu respecta tradiţiile religioase şi a te gândi cum să faci cât mai mult rău.

Eticheta păgân se aplică în zilele noastre şi celor care nu împărtăşesc aceeaşi religie ca majoritatea. Termenul de păgân are aşadar un sens peiorativ. El a fost impus într-o anumită perioadă istorică de către iudei şi creştini credincioşilor în zei şi apoi a fost impus de puterea maselor celor care nu împărtăşeau religia ţării de origine.

Pentru a denigra religia antică, creştinii au generalizat termenul de păgâni şi păgânătate pentru toate religiile popoarelor inclusiv cele primitive din Africa şi America de Sud care practicau sacrificii umane .Preluat: Gheorghe Razvan Gabriel, Conflictul dintre pagansim si crestinism, Editura Mondoro.

Despre creştinism: Ca orice monoteism, creştinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranţă atât de tipică acestei forme speciale de religie. Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de lachristianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creştină ca fiind Mesiaşi fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacăΧριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Maşiah (arabă مَسيح Masīh).

Instituţia specifică creştinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (şi, prin urmare, al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creştin enunţă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotşiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relaţie, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină. Credinţa creştină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morţi, se constituie în teologia creştină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adeţii săi încă de la începuturile creştinismului şi punctând cu crize şi dispute istoria acestei religii până astăzi.

Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului primordial, în ciuda formei schimbate. Creştinismul mai poate fi definit ca „religia cărţii”, datorită importanţei textelor sacre şi a referinţei la aceste texte ale revelaţiei adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărţii”) a fost făcută de reprezentanţi ai islamului, creştinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuşi conţinuturile doctrinare esenţiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor şi au dus la apariţia multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – îşi exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

Biserica creştină este o instituţie concretă, cu statut juridic şi cu istorie politică; ea se consideră trupul mistic al lui Iisus Christos şi îşi asumă sarcina de a propaga învăţătura acestuia, ca întemeietor al ei; în acest cadru, a afirma a avea un rol matern şi pedagogic faţă de credincioşi (fiind, într-o formulare catolică, mater et magistra ).

Despre talismane: Talisman (arab. tilsam = chip vrăjit) poate fi purtat pe îmbrăcăminte, sau să fie păstrat încasă.

Considerat de științele oculte pseudoștiințifice sau de cei superstițioși ca obiect cu puteri magice care apără persoana care o poartă împotriva bolilor, relelor fiind aducător de noroc. Se deosebește de amulet care are rolul de apărare precis conturat.

La început erau folosite în acest scop icoane din metal sau piatră, acest obicei fiind cunoscut din perioadele antice, a Babilonului, Egiptului antic, credința este preluată în Evul Mediu, fiind completată cu „cuvinte magice” sau „semne magice”, acest obicei existând și în Orientul îndepărtat din cultura chineză.

Cu toată opoziția bisericii creștine, unii cred și azi în talismane, obiecte aducătoare de noroc ca:  picior de iepure, trifoi cu patru foi,  potcoava de cal.

Cuvântul talisman vine de la grecescul “telesma”. Telesma, este termenul folosit de Hermes Trismegistul atunci când vorbeşte de “forţa tare a tuturor forţelor”, şi despre care spune: “Soarele îi este tată, luna îi este mamă, vîntul a purtat-o în pântec şi pământul îi este dădacă”. Un talisman este deci un obiect (piatră, floare, insectă, inel, brăţară...) purtător al unei forţe cu care a fost impregnat fie de către natură, fie de către o fiinţă foarte puternică în lumea psihică. Numai cel ce ştie să fuzioneze cu “forţa tare a tuturor forţelor”, cu Fiinţa supremă, cu Creatorul poate prepara talismane cu adevărat operante şi puternice.

De ce credeţi că vor oamenii talismane? În general, pentru a obţine succese, pentru a dobândi puteri, şi în acel moment seamănă acelui rege care întreţine o armată de mercenari. Pentru prepararea unui talisman ei fac uz de violenţă, obligă astfel fiinţele lumii invizibile să-i servească. În spatele acestei dorinţe de a avea un talisman sunt cel mai adesea ambiţia şi lenea. Vrem să reuşim sau să ne protejăm şi ne spunem: “Dacă voi avea un talisman pot să dorm liniştit, alţii vor veghea în locul meu”. Astfel vrem să ne realizăm dorinţele fără a face nici un efort. Încetăm să mai muncim, să studiem, să reflectăm, să medităm, să ne rugăm, bazându-ne numai pe puterea talismanului. Natural, există şi excepţii, dar în general, oamenii utilizează talismanele căutând protecţia a ceva din exterior: ei închiriază mercenari fără a dezvolta în ei virtuţi, care sunt adevăraţii lor protectori. De aceea, chiar dacă posedă un talisman puternic, acesta îşi pierde puţin câte puţin puterea.

Din materialul de mai sus vedem clar că în teorie păgînismul, creştinismul şi instrumentele vrăjitoreşti păgîne – talismanele nu au nimic în comun ba chiar creştinismul condamnă aceste practice. Realitatea este însă cu totul alta iar elementele de vrăjitorie şi păgîne sunt infiltrate adînd în creştinism. Elementele simbolice atît de practicate în creştinism ca – icoane, cruciuliţe, îngeri şi sfinţi desenaţi, bucăţi de rugăciuni imprimate şi păstrate în poşetă, brăţări cu imprimeuri religioase toate sunt elemente de păgînism inclusiv talismane. În viaţa spirituală, nici mijloc exterior nu poate acţiona într-un fel durabil dacă omul nu trăieşte o existenţă pură şi cu bun simţ. Numai că, deoarece nu se explică aceste adevăruri oamenilor, ei îşi fac iluzii. Ei poartă cruci crezând că, dacă Iisus i-a salvat vărsându-şi sângele pe cruce, simbolul acestei cruci îi va salva. În creştinism, au existat tot timpul mistici care au adorat faţa lui Cristos, considerând-o ca pe un talisman care putea să-i lumineze şi să-i protejeze de tot răul. Feţele marilor sfinţi sunt de asemenea talismane eficace. Oamenii le utilizează încă.

Deci practic feţele bisericeşti condamnă vrăjitoria atunci cînd este practicată de vrăjitori şi susţine aşa zisele slujbe de noapte unde se desfac vrăjile, se scot duhurile rele din trupurile posedate, de desfac legătura căsătorie etc. Să nu mai zicem şi de lucruri negative pe care popii pot să le facă în timpul slujbelor, se ştie că dacă ţi s-a făcut o nedreptate sau ţi s-a furat ceva poţi da la biserică „la slujbă” şi tot răul făcut se întoarce către cel vinovat. Sau cînd cu intenţii rele pui numele unei persoane vii să fie pomenită la morţi şi se zice că persoana dată în scurt timp v-a păţi ceva crunt. Apoi elementele legate de talismane – să porţi cruce la gît că Isus să te păzească, să ţii icoana sfîntului tău ca să te ajute în viaţă, să porţi o anumită rugăciune scrisă la tine, pentru succese, drum uşor etc. Toate aceste elemente de păgînism, vrăjitorie sunt în creştinism însă se motivează folosirea lor prin faptul că acestea vin de la dumnezeu nu de la diavol.Să fie chiar aşa? Să îi placă lui Dumnezeu toate elementele de idoalizare pe care le foloseau oamenii păgîni? Sau feţele religioase au deformat adevărul incluzind masive elemente păgîne anume de a fi mai „confortabilă” convertirea l-a creştinism, fără ca peroana să renunţe la multele sale obiceiuri păgîne. Să nu uităm aici şi elementele de tribut în bani şi produsele – jertfele păgîne astăzi pomentele creştine. La naştere plăteşti, la căsătorie plăteşti la moarte plăteşti ... totul înseamnă pomene şi jertfe în numele bisericii şi respectiv dumnezeu.

Ca concluzie la acest subiect cred că cel mai simplu este să analizaţi poza de mai jos  - Feţele bisericeşti sunt cei mai mari vrăjitori şi cei mari adepţi ai vrăjitoriei, practicate din păcate în numele lui Dumnezeu.

ATENTION: Soon I will post the english version too INSHALLAH.